Coriolan Decuseară nu-şi poate crede ochilor: de jur împrejur, numai realitate. Se freacă la ochi. Nimic. Realitate şi numai realitate. Insuportabilă, arţăgoasă – abţibild pe care saliva a făcut priză de piatră.
Face ochii roată. Nimic. I se pare că doarme. Se culcă, poate, poate se trezeşte. Nimic. I se pare că visează, se întoarce pe partea cealaltă. Nimic. Realitate peste tot. Deasă, ca şi ceaţa ce se aşterne uneori între crucea de pe Caraiman şi imensul termopan cinemascop al vilei sale de mic întreprinzător.
De când se ştie, Decuseară se scoală cu noaptea în cap. Nu de alta, dar cine se scoală devreme, departe ajunge. Sâcâitor i se pare că şi realitatea gândeşte la fel. Mai mult, când ajunge el, realitatea se află deja la faţa locului.
Cât de devreme ar trebui să se scoale pentru a fi o clipă înaintea realităţii?
Să se culce odată cu găinile, pentru a se putea scula şi mai devreme? Să nu se mai culce deloc, şi, când realitatea începe să picotească de oboseală, el “Ţop!” înaintea ei?
A încercat şi asta, dar, de fiecare dată, în loc să-l prindă realitatea din urmă, tot el a sosit al doilea. Cum se poate ca amândoi să gândească la fel, dar realitatea să fie mereu mai iute de picior ca el?
Să discute chestiunea cu Protocolul? O discută. Şi o pune în termeni strict tehnici: “Cu cât merge realitatea asta la oră de e mereu înaintea mea?”
Protocolul dă din colţ în colţ şi îi explică lui Decuseară că realitatea este ca un ring de box – îţi foloseşti toată putirinţa să-ţi împingi adversarul în corzi doar spre a te trezi muşcând tu însuţi din frânghia ringului.
“Imposibil”, răspunde Decuseară. Protocolul dă din colţ în colţ, nu mai scoate o vorbă, se uită în pământ şi nu vede acolo decât realitate.
“Ascultă”, ridică vocea Decuseară, “eu te plătesc să-mi dai soluţii, nu să-mi ţii lecţii de muţenie.”