Mă aflu în grădina unui restaurant bucureştean. Un prieten ţine morţiş să-mi prezinte un posibil investitor, om doldora de bani, gata să finanţeze un ziar “ca lumea”. Ne cântărim reciproc pe sub ramele ochelarilor de soare. Spre finalul mesei, învârtind coniacul în paharul bulbucat, mă întreabă scurt “La cine scrii, domne?”
“La nimeni”, răspund. Răspunsul îl amuză. Mă amuză amuzamentul său. Deschide o mapă aşezată tacticos pe masă. “Păi, uite aici articolele dumitale din…” “Oh”, spun, “vroiaţi să mă întrebaţi unde scriu.” Prietenul meu, intermediarul întâlnirii, diplomat din născare, dă s-o dreagă “Ei, chestiune de semantică.” “Da”, zic eu. “Staţi puţin”, replică potenţialul patron de gazetă. “Lăsaţi chestia asta cu semantica.”
Cum semantica mi se pare o “chestie” bună, eu unul nu o las şi încep să-i explic celui pe cale de a deveni un Rupert Murdoch al românilor că mai interesant ar fi să ne întrebăm pentru cine scriem, cui ne adresăm, adică.
“Vrei să spui că Cutare nu-ţi spune ce şi cum să scrii?”, mi-o taie preopinentul. “Exact.” “E un prost.” “Dimpotrivă, e deştept.” “Păi, dacă vreau, eu pot să fiu şi mai deştept.” “Da?” “Da. Nici eu nu o să spun oamenilor ce şi cum să scrie. O să-ţi spun dumitale şi dumneata le spui lor, că doar eşti directorul ziarului.” “Care ziar?” “Ziarul meu. Îi dăm drumul în trei luni.” “Fără mine.” Râde.
Ilustrație & Copyright © 2010 – ALEX DIMITROV
“Bine. Cât iei pe articol acum? Eu îţi dau dublu. Chiar triplu, dacă e nevoie” “Nu e nevoie, e doar imposibil.” “Zi, domne. Nu mă tocmesc. Cât iei acum?” “Nimic. Scriu de plăcere.” E prima oară într-un ceas de vorbă când îl simt pierdut. E prima oară în viaţa lui când nu poate da dublu, triplu “dacă e nevoie”. Şi pentru asta nu mă va ierta vreodată.
Îmi aduc aminte de acest episod la o sticlă de Herradura Añej