De două decenii nu s-a auzit din partea reprezentanţilor mediului privat decât că statul se opune dezvoltării, căci este cel mai prost şi ineficient administrator şi că, de aceea, trebuie să se dea la o parte, lăsând totul în seama iniţiativei, întreprinderii şi gestiunii private, care au dezvoltarea în sânge şi care vor trece în sfârşit păcălita până acum Românie pe tărâmurile progresului şi ale civilizaţiei.
Cu concursul neprecupeţit al clasei politice, nu numai că statul s-a dat la o parte în favoarea sectorului privat, dar acesta din urmă s-a pus, în propriul interes de profit rapid şi lejer, pe devalizarea statului şi a banului public. Ba şi mai şi, clasa politică a şi dăruit (căci alt termen nu se poate găsi) ce era mai important din activele strategice ale ţării (resurse naturale, utilităţi, bănci) unei părţi din capitalul privat, respectiv cel străin. Culmea a fost că sectorul privat românesc a ţinut isonul acestei cedări, care îl scotea de fapt din joc. Şi a făcut acest lucru probabil în ideea că se va alege şi el cu ceva fărâmituri căzute de la gura capitalului străin. Probabil în aceeaşi idee că se va alege şi el cu niscaiva fărâmituri, sectorul privat românesc a susţinut ofensiva ruinătoare a capitalului străin de a crea consum aici pe datorie. Ofensivă care a adus profituri capitalului străin, dar mai nimic capitalului românesc, iar economiei o dezarticulare între consum şi producţie irecuperabilă! Şi când capitalul străin a oprit finanţarea, capitalul românesc s-a trezit fără bani, iar statul era deja coate-goale!
Venind însă nota de plată a consumului fără noimă pe datorie, toată suflarea capitalului privat s-a repezit pe stat să-i dea de-ale gurii: stimulente băneşti, facilităţi şi altele asemenea, denumite "măsuri anticriză". Statul însă nu mai exista sau, ceea ce era acelaşi lucru, nu mai era în putinţa de a face ceva, căci răm