Creaţia de până acum a lui George Virgil Stoenescu propune cel mai întins exerciţiu de versificaţie în formă fixă din literatura română. Constituie nu doar o ilustrare a puterii de construcţie: implică o voinţă de construcţie, care mobilizează esteticul pentru a conjura o realitate în mod vădit trans-estetică. Ea, această voinţă de construcţie, trebuie cumva chestionată. Ajuns în acest moment al creaţiei, după însumarea unui număr impresionant de volume, este poate nimerită o scrutare a realizărilor, nu din perspectiva mijloacelor, ci din aceea a scopurilor. Mijloacele sunt vizibile; scopurile, însă, au rămas ascunse, în ciuda unui soi de elocvenţă mută, care a însoţit mereu fiecare dintre volumele prezentate de George Virgil Stoenescu cititorului.

Care este cheia acestui solitar exerciţiu spiritual, fără precedent prin natura scopurilor, probabil fără urmaşi prin amploarea mijloacelor? Metoda mea de analiză se va strădui să pună la lucru chiar procedeele de construcţie (bănuite; ghicite) ale colosalului edificiu însuşi.

Cred că prima observaţie de la care trebuie plecat este constatarea simplului fapt că realizarea ideii urmărite cu tenacitate de către George Virgil Stoenescu în volumele sale presupune amploarea, vastitatea, colosalul. Dacă nu este colosală mărimea întreprinderii, sensul ei se pierde. De pildă, Ex, noul volum al lui George Virgil Stoenescu, este alcătuit din 600 de rondeluri. În sine, este deja o întreprindere uriaşă: poeţii compun plachete cu zece, douăzeci de rondeluri. Dar dacă ne gândim că acest volum apare în succesiunea altor zece, de dimensiuni comparabile, căpătăm o imagine a vastităţii întreprinderii. În fiecare volum, fiecare rondel este construit ca o obsesie ritmologică în două rime. De la un vers la altul, rimele se încrucişează, se întrepătrund şi se transmit, ca un lanţ genetic, de la fiecare rondel în parte la toate ce