Incultura politică şi lunga tradiţie în arta mazilirii au readus pe scena publică o temă care vorbeşte despre degradarea noastră ca naţiune: suspendarea preşedintelui.

Tot felul de piţifelnici, de pe la majoritatea partidelor, repetă papagaliceşte, prin conferinţe de presă sau prin studiouri TV, formula definitorie a augustei lor viziuni de oameni mărunţi: suspendarea preşedintelui.

Palavragii care n-au făcut în viaţa lor un plan de afaceri, dar care au cunoscut prosperitatea în relaţia cu statul, ies în faţa naţiunii pentru a ne oferi, cu generozitate, soluţia miraculoasă a ieşirii din criză: suspendarea preşedintelui.

Chiar şi la ultima crâşmă din mahala, analişti imbatabili ai politichiei de capu' podului freacă sticla cu poşircă de dimineaţa până seara, înjurând guvernul în aşteptarea ajutorului social şi punându-se de acord asupra condiţiei obligatorii a ieftinirii băuturii: suspendarea preşedintelui.

În mărunţenia noastră balcanică, am ajuns să vorbim despre suspendarea preşedintelui ca despre înfulecarea unui chebap la ceas de seară, cu muştar, ketchup şi cartofi prăjiţi. Mai avem puţin şi, între două manele, dezbatem marea dilemă: auzi, fa, ce facem în uichendu' ăsta, ducem copiii la mă-ta sau îl suspendăm pe preşedinte?

E meritul politicienilor că au dus discuţia de la tribuna sacră a Parlamentului până-n ultimul hogeac de chirpici, potolind foamea megieşilor cu o porţie mare de populism pane, asortată cu o salată de iluzii denumită pompos suspendarea preşedintelui.

Ne vine greu, ca români, să ducem lucrurile până la capăt. Cu rare excepţii, avem în noi virusul neterminării. Începem case pe care nu le mai terminăm. Demarăm afaceri pe care le abandonăm la jumătate. Scriem articole cărora nu le găsim ultima frază. În sport, reuşim să fim aproape campioni. Am inventat chiar şi o expresie - e drept, cam