Venirea la putere a liberal-democraţilor britanici a fost un şoc pentru un sistem politic obişnuit cu tradiţionala succesiune dintre conservatori şi laburişti. Este alianţa specială dintre Washington şi Londra în pericol?

Vicepremierul Nick Clegg este extrem de atipic pentru un politician britanic: profund proeuropean, vorbeşte 4-5 limbi străine, mama sa este olandeză, soţia sa este din Spania, iar el a fost membru al Parlamentului European. Categoric, nu este pedigree-ul obişnuit, consacrat al unui politician britanic. Într-o oarecare măsură, totuşi, rolul lui Clegg este exagerat. Influenţa liberal-democraţilor lui Clegg va conta mai mult în elaborarea politicilor economice. Însă conservatorii lui Cameron vor fi cei care, în cele din urmă, vor decide în politica externă şi cea de securitate. Din acest punct de vedere, nu cred că trebuie să ne aşteptăm la schimbări tectonice. Însă, Cameron este şi el extrem de interesant. Din punct de vedere al retoricii, pare să fie cel mai puţin atlantist premier de la criza Suezului (1956) încoace. Într-un fel, este o întoarcere în timp, un Tory de modă veche: este ostil Europei şi uşor „agnostic“, chiar suspicios, atunci când vine vorba de America. Cu siguranţă, este o schimbare de atitudine, de temperament şi de atmosferă. Poate fi sfârşitul „romantismului“, al melancoliei în relaţia specială. De-altfel, nici Cameron, nici Obama nu au legături istorice cu acel timp, nu sunt produsul „vârstei de aur“ anglo-americane. După războiul din Irak, niciun politician britanic nu îşi permite să fie perceput ca fiind prea apropiat de Washington. Dar nici Obama nu este prea interesat de Regatul Unit, în aceeaşi măsură în care toţi preşedinţii americani de după 1945 au fost. Şi asta pentru că trăieşte într-o nouă eră: este mult mai preocupat de India, de China, în general, de ascensiunea noilor puteri, decât de Europa. Europa nu est