Un analfabet, care crede că are ceva de zis lumii, îşi înregistrează zicerea pe o dischetă, după care o altă persoană, al cărei nume nu contează, o transpune în scriere, digital, o aranjează niţel la gramatică şi la punctuaţie, iar CD-ul devine carte. Se cheamă că analfabetul e acum autor. Numele lui apare pe copertă şi, dacă povestea dintre coperţi le place unor critici, tipăritura e socotită creaţie şi e premiată dimpreună cu alte cărţi, publicate de oameni care ştiu să scrie şi să citească.

O astfel de carte a unui analfabet chiar a apărut şi a făcut carieră, întrucât relatarea dintre coperţi a reuşit să stârnească dezbateri privitoare la autor: este el scriitor sau doar un ambiţios care speculează disponibilul tehnologic din industria cărţii? Poate fi numit om de litere? Cum trebuie considerate miile de plachete şi volume, tipărite în tiraje confidenţiale, în ţară, în fiecare an? Dar sutele de mii, dar milioanele de cărţi ale veleitarilor de pe întregul mapamond, cărţi care nu ajung la cititori, fiindcă nici nu pot avea cititori?

Cărţi semnate de analfabeţi şi născute fără cititori. Iată una dintre consecinţele de moment ale progresului tehnologic. Ce urmează mâine? Nimeni n-a inventariat toate implicaţiile acestor mutaţii tehnologice masive. Există opinii cum că mai departe selecţia calităţii o face publicul, o fac editorii şi comentatorii producţiei tipărite. Asta, desigur, când se întâmplă ca o câtime din miile de titluri scoase de vanitoşi, de frustraţi, de naivi şi frecvent şi de semiştiutori de carte să se bucure de o difuzare favorizantă. De regulă, reţelele de difuzare refuză cărţile fără şanse la raft. Piaţa operează, mai eficient decât esteticienii şi partizanii unui vanitos, marea despărţire: cărţi cu cititori, cărţi fără cititori.

Numai că numărul ambiţioşilor, al celor care se vor musai autori de cărţi e în creştere,