Călătoriile, evadările din cotidian (şi nu în ultimul rînd cărţile care le acompaniază) reprezintă, acolo unde este cazul, puternice acumulări de potenţial artistic. În rîndurile de mai jos mă voi referi la una dintre cărţile pe care numeroşi lectori împătimiţi le-ar lua în insula pustie: Mă numesc Roşu de Orhan Pamuk. Trecînd peste subiect, plasat după cum a scris Philip Hensher în The Scotsman, într-un Istanbul „neliniştit şi crepuscular la sfîrşit de epocă otomană“, romanul ridică o serie de întrebări fundamentale în privinţa imaginii, funcţiei şi forţei acesteia, dar şi asupra problemelor de creaţie, originalitate, manieră, stil şi voinţă artistică. Pentru cei care nu au citit (deocamdată) cartea, amintesc faptul că intriga este plasată într-o lume a miniaturiştilor, umbrită de o serie de crime misterioase care trimit cititorul fără echivoc spre Umberto Eco (Numele trandafirului). Mobilul acestora nu mai este de această dată textul, ci imaginea. Diferenţele de viziune, la propriu şi la figurat, dintre Occident şi Orient, se regăsesc deplin în modul în care maeştrii frînci şi italieni, iconoduli, se orientează în pictura lor spre naturalism, în timp ce, în Orientul Mijlociu iconoclast, imaginea este orientată spre arhetip. Diferenţa de viziune nu este însă pe scena istoriei doar un prilej de meditaţie şi dezbatere, ci o problemă de viaţă şi moarte. După cum spunea André Grabar, la Constantinopol se murea pentru imagini în timpul crizei iconoclaste. După cum rezultă din romanul lui Pamuk, pictura înseamnă însufleţirea celor văzute cu mintea, spre sărbătoarea ochiului. În aceeaşi logică (atribuită în carte maestrului Behzad din Tabriz), ochiul pătrunde în imagine doar spre a cunoaşte şi a sluji apoi minţii, spre punerea în acord a lumii interioare cu cea exterioară. Consecinţa este că „frumuseţea înseamnă redescoperirea de către ochi, în lume, a ceea ce mint