Bătrânul institutor este nedumerit. Copiii din generaţia cea mai proaspătă nu ţin cu greierele, simpatic, iresponsabil, ci cu furnica muncind şi care îşi vede de treabă. Printr-un exces de pozitivism ce îngheaţă lucrurile şi nu lasă loc sentimentului.
S-ar putea - îşi spune bătrânul institutor - ca toată această preferinţă să fie o mutaţie secretă spre datele fundamentale ale biologiei, care, se ştie, nu ţine cont de partea afectivă a lucrurilor, ci de interesul material, pe care îl promovăm şi ne închipuim că el este latura superioară a existenţei...
Aşadar, întrebaţi cu cine ţin acei copii - cu cântăreţul simpatic, sau cu proprietara hapsână cămării cu alimente -, ei au răspuns, nu cu lăutarul boem, ci cu furnica gospodară care munceşte ... fiindcă munceşte, mai repetând şi zicala „cine nu munceşte, n-are".
- Auziţi, domnii mei, a exclamat bătrânul împreunându-şi mâinile păroase şi trosnind din degete -, ce-nseamnă un proverb învăţat în şcoală şi care se întoarce spre tine, ca un bumerang...
Invăţătorul, romantic, pledase pentru şomerul liric al copilăriei lui de altădată: noapte, şi să dormi pe miriştea verii ce te face să închizi ochii cel mai uşor, întrucât, vara, pământul este o saltea imensă umplută cu greieri...
Făcuse apel la sentimentele mari (ignorate de natură), spusese că „artistul" moare de foame şi dârdâie de foame şi de frig, însă el cântă mai departe, pentru că asta îi e meseria, nu doar să muncească, îndemnat de acel lipsit de imaginaţie: la muncă..., la muncă!...
Cel mai mult, lor, le-a plăcut Şoarecele călugărit.
Individul care se retrage din lume şi se instalează confortabil într-o roată de caşcaval. Fabula este plastică şi în ea este vorba şi de un război.
...Neamul pisicesc dezlănţuie ostilităţile. Şoarecii de rând se strâng sub