Până acum, Lucian Dan Teodorovici mi se părea un prozator cu talent, dar care încă ezita să scotă la iveală tot ce are mai bun în el. În cărţile anterioare, pendula între proza scurtă şi roman. Chiar şi cele două romane, Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi şi Circul nostru vă prezintă: se situau cumva la graniţa dintre nuvelă şi roman. Acolo autorul căuta cu încordare extraordinarul, îşi supunea personajele unor experimente care, deşi dramatice la origine, alunecau în ridicol: sinucigaşi longevivi, beţivi metafizici, îndrăgostiţi caraghioşi îşi căutau lecuirea în exces. Fireşte că era o proză agreabilă, dar cusăturile erau totuşi prea vizibile.
Recentul volum, Celelalte poveşti de dragoste (Editura Polirom, 2009) aduce o schimbare îmbucurătoare în scrisul autorului: efortul stilizării nu mai este vizibil, totul pare simplu, cuceritor de simplu.
De ce celelalte poveşti de dragoste? Pentru că, de regulă, literatura vede doar latura plăcută sau ieşită din comun a lucrurilor, doar romantismul ori melodrama. Or, din păcate sau din fericire, cele mai multe dintre poveştile noastre de dragoste sunt anodine, banale ori ascund, fără a ieşi doar prin asta din banalitate, frustrări, complexe, nemulţumiri. Fiecare dintre cele 11 povestiri din volum surprinde, cu maximă atenţie la detalii, ba chiar cu o savoare a decupării amănuntului colateral, câte o ipostază a neîmplinirii în iubire. Documentând fiecare câte ceva din latura mai întunecată a iubirii, aceste povestiri au, firesc, multe în comun şi par desprinse dintr-o istorie comună. Numai că, lasă a se înţelege autorul, toate poveştile de dragoste sunt la fel, mereu există câte ceva care lasă un gust amar, mereu există câte un regret, mereu ceva ştirbeşte fericirea pripit aşteptată. Altfel nu se poate. Fie că e vorba despre bărbatul matur, dezamăgit de aplatizarea sentimentului în timp
