Crezi în prieteniile literare? Am crezut multă vreme şi o perioadă ele chiar au fost posibile, în perioada de început, însă odată ce lucrurile evoluează pe calea literaturii, prieteniile pure devin cvasiimposibile. Rămân prieteniile de imagine, de interes, de grup sau, în cazurile mai rare, prieteniile dintre oameni, dar nu cele dintre scriitori. Să-nţeleg că prietenii tăi actuali nu au tangenţă cu scrisul? Prietenii mei actuali nu prea există. Nu în totalitate, evident, mai sînt rămăşiţe ale lor, dar e cert că, de cînd sînt scriitor, sînt tot mai singur. Relaţiile nu au încetat, dar prietenia aceea furibundă de la început s-a estompat. Atunci aveam un crez comun, acum avem doar stilul nostru personalizat. Şi nu e nimeni de vină pentru asta, sau sînt doar eu. Cînd este adusă în discuţie generaţia 2000 se omite, de regulă, un aspect. Promoţie sau generaţie, ia-o oricum, e atît de fragmentată şi de supusă la modul propriu, încît pare plimbată cu căruciorul de mall prin literatură. Ţin minte la un moment dat că şi formula Ţupa-Perţa-Dună de la Cuvântul era privită ca o formă de vizibilitate a unei generaţii altfel obiect de marketing (bună pentru rebranduiri editoriale şi botezuri critice). Cum îţi explici această dependenţă permanentă şi invazia de bisericuţe? Ce m-a scîrbit de la început la această „generaţie“ sînt tocmai aceste bisericuţe de care nu va scăpa niciodată. Ne place să ne plasăm în „marele“ context al şaizeciştilor, optzeciştilor, nouăzeciştilor, însă, dacă ei se defineau mai înainte de toate ca grup şi după ei au rămas individualităţi, noi ne definim, de fapt, mai înainte de toate ca individualităţi şi m-aş bucura să rămînă ceva din noi într-un grup, dar nu cred că este posibil. Sîntem prea diferiţi. Ai delimitat clar acum ceva vreme etapele, spunînd atunci că fracturismul este un precursor al douămiismului. De ce ar fi (numai) aşa? În primul rî