Marea recesiune din 2008 a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Aici, în Australia, analiştii o numesc CFG - criza financiară globală. Kevin Rudd, care era prim-ministru în Australia atunci când a izbucnit această criză, a pus în aplicare unul dintre cele mai bune pachete de stimulare economică de tip keynesian din lume. El a realizat că este important să acţioneze din timp, deoarece banii se cheltuiesc repede şi există riscul ca această criză să nu se termine curând. Astfel, prima parte de stimuli a constat în subvenţii în numerar, urmată de investiţii, deoarece acestea din urmă vor fi recuperate în mai mult timp.

Pachetul de stimulare al lui Rudd a funcţionat: Australia, dintre toate ţările industriale avansate, a trecut prin cea mai scurtă şi mai uşoară recesiune. Dar, în mod ironic, australienii şi-au concentrat atenţia asupra faptului că o parte din banii de investiţii nu au fost cheltuiţi cum ar fi trebuit şi asupra deficitului fiscal pe care criza şi răspunsul guvernului l-au creat.

Desigur, trebuie să facem eforturi pentru a ne asigura că banii sunt cheltuiţi în cel mai productiv mod posibil, dar oamenii şi instituţiile umane pot să greşească, iar asigurarea că banii sunt bine cheltuiţi implică anumite costuri. În jargonul economic, eficienţa implică echivalarea costului marginal asociat cu alocarea (de informaţii despre beneficiile relative ale diferitelor proiecte, cât şi cu monitorizarea investiţiilor) cu beneficiile marginale. Cu alte cuvinte: este o risipă să cheltuieşti prea mulţi bani ca să previi pierderile. Deşi atenţia tuturor este concentrată în acest moment pe pierderile din sectorul public, acestea sunt pierderi limitate în comparaţie cu risipa de resurse care rezultă din disfuncţionalităţile sectorului financiar privat, care în America se ridică deja la trilioane de dolari. De asemenea, pierderile care au rezultat deoa