În spaţiul public există trei grupuri – categorii de actori sociali cu rol de generatori de discurs: politicienii, presa şi intelectualii publici. Limbajul public reprezintă forma prin care este discursivizată experienţa unei societăţi, viaţa şi valorile comune ale membrilor cetăţii. Cine deţine monopolul acestui limbaj – dacă nu există un echilibru între purtătorii de discurs – controlează felul în care ne gîndim pe noi ca cetăţeni şi relaţiile noastre sociale. În România, în ultimul an s-au întîmplat mutaţii adînci în limbajul public şi, prin asta, în structura valorilor la care aderă şi a atitudinilor pe care le adoptă membrii societăţii – şi anume, odată cu decăderea (din cauze teoretic financiare) a presei, transformată, din generator, în vehicul al limbajului emis de politicieni, şi cu incapacitatea intelectualilor de a discursiviza altceva decît propria experienţă, am ajuns să gîndim aşa cum ne dictează guvernanţii. Care, la noi, nu au frecventat niciodată pe deplin aşa-numitul „limbaj managerial“ aseptic specific diplomaţiei şi afacerilor, ci o versiune foarte plastică de argou demagogic (din seria „golani“, „ciocu’ mic“ şi „număraţi-mi ouăle“). Care este conţinutul semantic concret al expresiei „pensii nesimţite“? Care e genul proxim şi diferenţa specifică a acestor pensii? Exaltînd cu atîta aplicaţiune virtuţile muncii, la ce sistem de interpretare a muncii aderă politicienii noştri – la cel fordist, postfordist, la ideologia muncii voluntare, a celei forţate? De pildă, cînd comentează asupra numărului de ore la clasă al unui profesor, comparîndu-l cu cît i se pare că munceşte el însuşi, preşedintele Băsescu foloseşte două măsuri diferite – calculează munca profesorului drept normă de uzină (în logică industrială, cît stai şi dai la strung), însă îşi consideră funcţia electivă însăşi ca fiind muncă (în logică postindustrială, cu amendamentul că, în