În sfârşit, o veste bună şi pentru mine. Înţeleg de pe un site de profil, dedicat modei şi sfaturilor pentru femeile standard, că de-acum încolo nu mai trebuie să mă dau cu capu' de oglindă în fiecare dimineaţă când îmi trag chiloţii de mamaie peste buci. Şi asta pentru că, se pare, nu mai sunt în vogă schiloadele anorexice, ci noi, astea mai pufosele.

Femeia silfidă nu poartă stindardul. Femeia libelulă nu mai e prima dorită în pat. Femeia băţ nu mai e privită cu admiraţie de orice penis. Femeia cu popou cât pumnu' nu mai stârneşte furtuni hormonale. Femeia cu coapsa cât antebraţu' nu mai incintă fluierături şantiereşti. Şi, mamă, ce mă bucur! Deja mi-a explodat stima de sine. Deja mă simt mai uşoară, deşi vâr la maţ ceva creme zaharoase. Acum, că am voie, nu se pune, zic. În fine, după ce mă desfăt puţin cu gândul că o să ies afară şi probabil că o să-mi ridice băieţii din cartier statuie, dau pagina, cum ar veni, să citesc mai departe. Să mă fericesc, sper eu, mai mult. Să-mi desfăt gândurile cu scenarii în care m-am transformat, peste noapte, dintr-o fată cu ţâţe mici şi fundu' mare într-un etalon de trăsături feminine.

Le şi văd, vă-nchipuiţi, pe amărâtele-alea de-mi râdeau pân-acum în nas cu pantalonii lor prin care mie abia, abia mi-ar fi-ncăput mâna pân' la cot, le văd, ziceam, cum mă privesc cu ciudă în timp ce-nfulecă nestăpânite toate grăsimile, glucidele şi carbohidraţii de pe pământ, doar, doar or ajunge şi ele aşa pulpănoase şi păstoase şi doar doar nu le-o mai sufla vântu' pe stradă şi doar doar le-or iubi şi pe ele bărbaţii cum le iubeau înainte de "schismă". Deci, vorba aia, mamă, ce tare sunt!

De-acum pe deplin încredinţată de propriile mele forţe şi atuuri, citesc totuşi mai în adâncimea textului. Şi văd că cică marii designeri care proslăveau mărimea ţânţarului acum au pentru mine (chiar aşa scrie, pentru tine,