E luni, nu s-a luminat încă de ziuă şi contactul cu aerul rece de afară îmi aduce aminte că vara e pe ducă. Suit la volan, primul gest e să sucesc butoanele în poziţia cald. Până deschid şi închid porţile am timp să tremur, sancţionat de bluza mea care ieri părea potrivită. Nici şcoala, nici Primăria şi nici Poliţia, cu care împart vecinătăţi, nu sunt luminate. Becurile stradale au murit de câteva luni.

Austeritatea a suflat în lampa lui Ilici la care visam în copilărie, a întunecat satele, a rezumat beneficiile electricităţii. Ce mă scoate din casă la Sângeru cu noaptea în cap? Reziduurile de ţăran din mine m-au îmbrâncit la gestul de a ara, fertiliza cu câteva căruţe de gunoi de grajd şi semăna cu porumb un teren cam de un hectar din apropierea Cricovului. Proprietăţile familiei mele, situate mai ales pe dealuri, cuprindeau livezi de pruni, vii nobile care mai fiinţează doar în amintirile mele, păduri care au fost şi ele lichidate. Hai, zic, să fac şi eu o bucată de pământ să rodească. După obiceiul locului, am amestecat în materia aurie a seminţelor de porumb şi boabe de fasole urcătoare. Vizitându-mi, vineri, lanul irigat abundent de Dumnezeu în acest an, dovadă că porumbul e cât plopul, am remarcat cu bucurie că fasolea s-a făcut de cules şi păstăi nenumărate, în care stau rânduite miraculoase perle albe, sunt gata să plesnească.

Corvoada de a căuta câţiva oameni cu ziua, exersată cu prilejul obositoarelor praşile (lucrătorii, când ai norocul să-i găseşti, nu vor doar bani, ci şi pileală, mese, răsfăţuri), m-a dus iar prin satele vecine. Cu greu am arvunit trei femei şi un bărbat, fiecare din alt cătun, dispuşi să-mi recolteze averea de păstăi. Iată de ce bat drumurile în această dimineaţă prin nişte localităţi eminamente pustii. La ora asta, când mă întorceam din vacanţă la liceul din Vălenii de Munte, nu te puteai mişca de navetişti. Un