● corespondenţă din Calafat
"Cât eşti, Dunăre, de mare, tu curgi liniştită-n vale şi n-ai nici o supărare" sunt doar câteve dintre versurile superbului cântec interpretat de Elena Roizen, "Hai Dunărea mea". Dunărea n-are nici o supărare, cei drept, dar noi, cetăţenii României, avem, şi asta din mai multe puncte de vedere! Poate o supărare au şi preşedintele Băsescu, premierul Boc sau mai mulţi oficiali ai Cabinetului din Palatul Victoria.
Am poposit pentru câteva ore pe malul Dunării, vizavi de Vidin, la 310 kilometri de Bucureşti, pe o căldură dogoritoare de 38 de grade, chiar la Calafat, în judeţul Dolj. Am ales să mergem să vedem stadiul lucrărilor la noul pod peste Dunăre şi nu am rămas deloc impresionaţi. În afară de pozele superbe pe care le-am făcut şi câţiva piloni, muncitorii erau dogorâţi de căldură şi pregătiţi de o repriză bună de bere rece, luată de la Petromul de peste drum.
Praf, nebunie, blocaje, semafoare, căruţe, animale şi muncitori. Cam astea ar fi ingredientele la prima cercetare a locului. Primele semafoare din Calafat au apărut o dată cu începerea ridicării minunatului pod peste fluviul albastru care străbate oraşul natal al lui Gică Popescu. Şi nu e nici o glumă. La fel ca şi taxiurile, în urmă cu şase luni. Oraşul nu are nici un fel de curbă, totul fiind paralel şi lateral. Încă de la primele ore ale dimineţii, nimeni nu părea să aibă chef de muncă, doar niscaiva muncitori stau liniştiţi de vorbă în mijlocul şanţului care delimitează lucrările.
Când ziceai Calafat, te gândeai imediat la fostele întreprinderi care alimentau ţara, dar care au murit între timp: Biosinteza, Amidonul, Zahărul, Textila şi Conservele, aşa cum erau numite de localnici, iar astăzi sunt frumoase locaţii pentru filme horror, filme despre bombardamente sau război. Dar probabil că mai-marii ţării au uitat de nenorocirile care a
