Petru Popescu şi romanele lui reprezentau, la vremea când au apărut, într-o perioadă în care aproape totul era interzis, o adevărată provocare. Vorbeau altfel despre lucruri pe care toată lumea le trăia, dar care erau de cele mai multe ori subiecte tabu. Poveştile lui de dragoste aveau ceva din frumuseţea şi poezia altor lumi... Despre "Dulce ca mierea e glonţul patriei", despre Petru Popescu şi despre cum se trăia şi cum se iubea în deceniile trecute am stat de vorbă cu criticul literar Alex. Ştefănescu, prefaţatorul ediţiei care apare astăzi în colecţia BPT.
● Jurnalul Naţional: "Altădată, casa din Sfinţii Apostoli semăna cu tot Bucureştiul..." Aşa începe "Dulce ca mierea e glonţul patriei". Ascund sau dezvăluie aceste prime cuvinte povestea care urmează (a autorului, a eroului cărţii)? E un posibil gând premonitoriu pe care-l trăieşte Petru Popescu la întoarcerea în Bucureşti?
Alex. Ştefănescu: Da, fraza cu care începe romanul este o frază inspirată şi putem vedea în ea şi o premoniţie. Dar mai curând aş considera-o un mijloc simplu şi eficient folosit de prozator pentru a da tonul întregului roman. Remarcăm spontaneitatea (fie şi jucată) a actului narativ. Autorul nu se pierde în preliminarii, ci intră direct în subiect, cu binecunoscuta sa dezinvoltură americănească (pe care o avea dinainte de a fi american!). El practică o exuberanţă stilistică, pe care o putem interpreta ca pe expresie a tinereţii impetuoase, dar şi ca pe o bucurie de a scrie.
● Povestiţi-mi când aţi citit prima dată "Dulce ca mierea e glonţul patriei".
Romanul "Dulce ca mierea e glonţul patriei" l-am citit chiar în anul când... "făceam armata", într-o unitate militară situată... (dar n-am voie să spun unde, e secret militar). Spre deosebire de tovarăşii mei de arme, care aveau alte profesii, eu ştiam mai multe despre autor. Fusesem de f
