Simplificarea fiscală are sens, mai ales acolo unde taxele şi impozitele sunt numeroase. Aici trebuie să includem şi taxele şi impozitele locale, care pot crea un hăţis derutant şi frustrant pentru firme şi cetăţeni. Dar simplificarea, armonizarea fiscală se cuvine să fie făcute cu grijă. Pentru a-mi susţine punctul de vedere, am în vedere o situaţie care priveşte foarte mult cetăţenii.

Mă refer la taxa pe care aceştia o plăteau pentru autorizaţia de a-şi parca automobilul în faţa casei. Parcul de automobile este mare în România şi aproape că nu este stradă în oraşele mari care să nu găzduiască maşini la marginea carosabilului. Cetăţenii care nu beneficiază de garaj (şi mulţi sunt în această situaţie) este firesc să parcheze automobilul cât mai aproape de locuinţă, preferabil în faţa casei (blocului). Autorizaţia de parcare are o utilitate incontestabilă. Ea face ordine într-o distribuţie a parcării maşinilor într-un spaţiu limitat; poate atenua/evita conflicte între cetăţeni care, altfel, ar concura nebuneşte pentru locuri de parcare. Şi, ceea ce nu este de subestimat, taxa pentru eliberarea autorizaţiei aduce venituri la bugetele autorităţilor locale (primăriilor).

Decizia de simplificare a fiscalităţii, adoptată în 2009, a condus la eliminarea taxei pentru autorizaţia de parcare. Şi aceasta s-a făcut într-o perioadă de creştere a dificultăţilor pentru bugetul public, pentru bugetele autorităţilor locale. Este greu de înţeles raţiunea pentru care s-a eliminat această taxă. Îmbrăţişarea unei viziuni, altfel lăudabilă, nu trebuie să fie lipsită de pragmatism. Cu atât mai mult într-o perioadă în care autorităţile publice sunt disperate pentru a colecta taxe şi impozite mai bine. Taxa era mică. În opinia mea, dacă ar fi fost multiplicată de câteva ori, oamenii nu ar fi protestat, având în vedere nevoia de a-şi vedea maşina parcată în faţa/în apr