În “Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare”, Alex Mucchielli spune că unul din scopurile campaniilor de propagandă – “campanii ale urii”, cum le numeşte –, este acela de a produce un duşman - ţap ispăşitor, pe umerii căruia să poată fi aruncate toate temerile şi frustrările populaţiei. Tot Mucchielli identifică patru tehnici subversive de organizare a discreditării : înfăţişarea puterii drept opresive, înfăţişarea puterii ca fiind de tip poliţienesc, discreditarea puterii prin discreditarea stâlpilor puterii şi atacul la persoană.

Urmărind campanii de presă ce se identifică până la confuzie cu linşajul mediatic, te întrebi dacă astfel de tactici nu fac cumva parte şi din strategia profesională a unor jurnalişti români. A acelor jurnalişti care au făcut din preşedintele Traian Băsescu o obsesie – o obsesie obositoare şi penibilă –, şi care îi pun acestuia în responsabilitate nu doar culpe reale, aşa cum îndreptăţeşte Codul deontologic, ci mai ales culpe asupra veridicităţii cărora planează suspiciuni.

Cea mai recentă vină care i se pune pe umeri, public, dar fără dovezi, este palma pe care i-ar fi dat-o unui avocat, aflat – din pură coincidenţă evident –, în sfera de cunoştinţe a unui jurnalist asupra căruia planează acuze de şantaj mediatic, comportament vizat, de altfel, de noua Strategie Naţională de Apărare. Povestea “palmei prezidenţiale”, varianta “Neptun – august 2010”, este, însă, cusută cu aţă cam albastră pentru a nu fi bănuită că nu are alt scop în afară de discreditarea preşedintelui. Ignorând coincidenţele (de genul maşinii personale parcate exact lângă Logan-ul preşedintelui, ieşirea din hotel chiar în momentul în care Traian Băsescu se pregătea să se îmbarce în maşină, uitarea în camera de hotel a telefoanelor mobile care ar fi putut capta o probă, video sau audio, care să facă dovada agresiunii), există câteva motive care au