Cele 36 de declaraţii pe care trebuie să le depună anual contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt o nerozie mai mare ca forfetarul.
Este amuzantă declaraţia liniştitoare a ministrului Şeitan cum că „nu sunt cozi" pe la instituţiile pe care le păstoreşte. Ar trebui să fie îngrijorat. Dacă şi-a făcut planul să încaseze bani în plus de la jumătate de milion de oameni, a anunţat regulile în penultima zi, iar în ultima zi „nu sunt cozi", înseamnă că se îndreaptă spre un eşec monumental. Sau că nu şi-a propus nici un moment să încaseze bani. Este amuzantă şi declaraţia opărită a ministrului Vlădescu cum că „este de văzut" dacă plata prin drepturi de autor nu reprezintă o formă de evaziune fiscală. Dacă într-un an şi jumătate de ministeriat (şi încă pe-atât în Guvernul Tăriceanu) n-a văzut încă dacă-i aşa sau altminteri, ce-ar trebui să facă în momentul în care ar descoperi că-i evaziune fiscală? Nu cumva să-şi dea demisia şi să răspundă pentru că, prin neglijenţă, a păgubit bugetul statului? În fine, este amuzantă declaraţia impasibilă a premierului Boc cum că, de vreme ce n-a ajuns pe masa Guvernului, „situaţia nu există". Lăsând la o parte logica defectă, situaţia tocmai de pe masa Guvernului a plecat. Dacă înjurăturile contribuabililor şi chiar cele ale funcţionarilor nu s-au întors acolo înseamnă doar că Guvernul a căpătat un excelent filtru imunitar: anticorpul nesimţirii. Mai lipseşte din poză doar preşedintele, care să spună că tonomatele au sărit să-şi apere privilegiile.
Să recunoaştem, puţini plătesc taxe cu plăcere, din patriotism sau pentru că ar fi mulţumiţi de serviciile publice. Majoritatea contribuabililor o fac ori „pentru că trebuie", ori, pur şi simplu, de frică. Şi, evident, o parte semnificativă evită, total sau parţial, legal sau ilegal, să plătească. Un stat înţelept convinge cât mai mulţi contribuabili să se
