În vremea cînd, pe la începutul anului 1992, Traian Băsescu avea probleme la minister, din pricina Comisiei economice a Senatului, care socotise drept „nelegală“ Hotărîrea de Guvern pentru cumpărarea vagoanelor second-hand din Germania, din fondul acumulat prin vînzarea locuinţelor de stat către cetăţeni, iar ministrul se străduia să obţină aprobarea ca să finanţeze avansul la contract din vînzarea la export a şinelor de cale ferată, o cu totul altă nelinişte, pînă atunci îngropată în cele mai întunecate unghere ale memoriei, i-a îndepărtat pentru o vreme atenţia de la chestiunile curente. Acum, confruntarea era una nouă pentru el, nemaincercată pînă atunci – nu cu îndărătnici din Parlament, Guvern sau sindicate care se opuneau aventurilor sale comerciale, numite „reforma în transporturi“ (noile „contracte“ ale navelor din flotă sau „investiţiile în infrastructura SNCFR“), ci cu ceva fără chip şi fără glas, dar mai puternic decît orice om îi stătea acum în cale – Traian Băsescu trebuia să-şi înfrunte propriul trecut. „Sursa“ În 18 februarie 1992, ziarul constănţean Telegraf începea publicarea în serial a unor nume de informatori ai Securităţii, provenind, după cum s-a lămurit ulterior, dintr-un registru special al evidenţei aprobărilor date de conducerea locală de partid, la solicitarea Inspectoratului Judeţean de Securitate, pentru a folosi ca informatori anumiţi membri de partid. Acestea erau uzanţele, după ce Nicolae Ceauşescu a interzis, la începutul anilor ’70, ca membrii PCR să mai fie racolaţi sau urmăriţi de poliţia secretă comunistă fără avizul conducerii locale de partid, de la nivel judeţean sau al Municipiului Bucureşti, în funcţie de domiciliul respectivilor. „Lista cu informatorii Securităţii“, extraşi din acest Registru cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, a fost deschisă de la pr