Acum cîţiva ani buni, coboram din vîrful unui deal, cu băiatul meu de mînă, la Vila Luminiş, ca să ascultăm muzică în acea casă, casa lui George Enescu. Nu mi se părea, parcă, nimic mai potrivit. Iubirea mea faţă de Sinaia-Cumpătu se materializa în esenţa sunetelor, mai puternice decît cuvintele care nu doreau şi nu puteau să rostească ceva.
Fiecare amintire îşi găsea un trup, un sunet care să o poarte. De cîteva ori, ca într-un vis aproape alb, simplu, auster, l-am simţit pe Enescu acolo. Pe un fotoliu. Era calm şi generos. În salon, la parterul casei, în apropierea pianului, stăteau doi artişti, Maestrul şi discipolul său, Marin Cazacu şi Laura Buruiană. Le priveam arcuirea corpurilor peste violoncel, îmbrăţişîndu-l tandru, invocînd şi protejîndu-i magia. Nu mai ştiam cine este prelungirea cui, ascultam şi mă bucuram. Seara se topea în noapte, munţii solemnii îşi impuneau conturul printre stele, pe un albastru intens şi limpede. Mă gîndeam că tot aşa arată, poate, şi sufletul celor care cîntă muzica binecuvîntată, celor care trudesc şi sînt fericiţi, în acelaşi timp, într-o artă nobilă, deschisă, seducătoare, care cucereşte şi se lasă cucerită. Ca o femeie înţeleaptă din poveştile arabe.
L-am urmărit, de atunci, constant pe Marin Cazacu. Nu doar ca violoncelist. M-a emoţionat că nu-şi uită Maestrul, pe Serafim Antropov, că îi duce mai departe sensul. M-a fascinat cum ştie să construiască relaţia profesor-student sau elev. Are un har fantastic! Chiar dacă mă doare din perspectiva profesiunii mele, observ că în muzică, artiştii valoroşi îşi articulează armonios, încă, comunicarea cu cei pe care îi formează. Mai multă disciplină, instalată de la vîrste fragede, responsabilitate şi, parcă, dorinţă, pasiune. Disciplina este un stil de viaţă. Poate fi recuperată, dacă nu există, rar şi în mod excepţional. Aproape ca o revelaţie. Studenţii ş