O dedicaţie Timp de 16 ani (1990-2006), nu am fost interesat să-mi văd dosarul de Securitate. O primă încercare s-a dovedit prea dificilă pentru frageda democraţie originală postdecembristă. Am hotărît atunci că am altceva mai bun de făcut decît să caut acul în carul cu fîn. În plus, bănuiam mai multe lucruri despre dosar: mizeria din el va fi imensă – am avut dreptate; prieteni de care sînt ori eram cîndva foarte legat au fost cu mult mai legaţi de „organe“ decît de mine – am avut dreptate; colegi şi oameni pe care i-am ajutat nu o dată au fost şi rămîn datori „structurilor“ – am avut dreptate; citindu-l, mă va lovi o silă imensă – am avut dreptate; etc. – pînă şi cu asta am avut dreptate. Reluarea eforturilor de a-mi găsi dosarul de Securitate a fost declanşată de coliziunea cu un anumit stil de a face presă. În anul 2006, am avut cu Ion Cristoiu o scurtă polemică declanşată de un editorial al său intitulat „Pe cînd dosarele disidenţilor?“, publicat la 29 august 2006 în Jurnalul Naţional. Într-un răspuns ce se voia final şi apoteotic, Ion Cristoiu nega nu doar o întîmplare pe care i-am reamintit-o public, în cîteva rînduri, după decembrie 1989, ci şi faptul că ar fi ştiut exact cine fusesem şi ce făcusem înainte de 1990. Mărturisea că abia după primul meu text din Ziua se apucase de cercetat, încercînd să afle cine eram şi de ce mă învrednicisem înainte de 1990. Purtînd un titlu şmecheresc-imperativ – „Pe cînd dosarul lui Dorin Tudoran?“ –, editorialul lui Ion Cristoiu din 25 septembrie 2006 publicat în Jurnalul Naţional se încheia cu un verdict ferm: „Acum, cînd ştiu multe lucruri despre Dorin Tudoran, am toate motivele să cred că nu întîmplător a sărit ca ars cînd am cerut desecretizarea în regim de urgenţă a tuturor disidenţilor“. Ion Cristoiu şi-a văzut visul cu ochii: dosarul lui Dorin Tudoran a fost desecretizat. Pentru că l-am ajutat să-şi îndeplineasc