În dorinţa de a distruge România reîntregită, în 1918, Lenin şi Troţki au ordonat asasinarea regelui Ferdinand ca pedeapsă pentru actul Marii Uniri.
Stalin ştia foarte bine, că pentru a se extinde, comunismul are nevoie de război. Nu în sensul că „patria proletariatului mondial" declară război statelor „exploatatoare", le învinge şi fraternizează cu clasa muncitoare autohtonă, care de-abia aşteaptă venirea eliberatorilor ca să le facă o primire triumfală, noii sosiţi punând în operă programul de construcţie a socialismului, muncind cu dăruire, ca să se ajungă cât mai curând posibil la treapta ultimă de organizare a societăţii, comunismul. „Marele Geniu" ştia că toate acestea nu sunt decât baliverne, bune pentru inocenţii legănaţi de cântecul de sirenă al utopiei marxiste. El avea în vedere războiul adevărat, cel care, indiferent de costurile economice şi umane, avea să ducă - aşa cum s-a petrecut în realitate! - la intrarea unor teritorii imense în sfera de influenţă a Statului Comunist. Pe timp de pace, instaurarea comunismului din senin ar fi fost imposibilă, chiar într-un stat ca Rusia, unde activităţile subversive revoluţionare ajunseseră la paroxism.
Odată instaurată puterea comunistă „pe o şesime din suprafaţa planetei", cum spuneau triumfalist rapsozii partidului, aparatul sovietic de subversiune a purces la pregătirea unor tulburări care aveau rolul de a declanşa războaie civile, insurecţii „populare", care să dinamiteze ordinea socială legală, aruncând statele într-un haos pe fondul căruia intervenţia sovietică ar fi putut avea succes. În alte cazuri, s-ar fi produs o infiltrare masivă, mascată sub forma ajutorului internaţional dat „luptătorilor revoluţionari", aşa cum s-a întâmplat în Spania. Acţiunile subversive au început la scurt timp după organizarea aparatului tehnic al Kominternului. Oamenii lui Lenin au trecu
