În ultima vreme, citesc cu mare interes articolele unor oameni de stînga, publicate mai ales în revista Cultura. Şi discuţiile stîrnite, pe blogul revistei, de aceste articole sînt pasionante. Iar analizele, mai ales cea mai recentă, a lui Ovidiu Ţichindeleanu, mi se par foarte convingătoare. Ce înţeleg eu din textele lor, ca nespecialist, ca unul care nu a citit Marx cu creionul în mînă şi nici n-are lecturi serioase de filozofie, e că marxismul şi-a păstrat mare parte din puterea explicativă. Din păcate, aş zice, pentru că asta înseamnă că societatea capitalistă n-a evoluat prea mult de la Marx încoace, din moment ce concepte introduse atunci, cu referire directă la sistemul economic de atunci, sînt, în continuare, operante. Sau, poate, pentru că sistemul acesta conţine, într-adevăr, în el, esenţa răului pe care marxiştii îl tot denunţă – dacă acest rău n-o fi cumva consubstanţial fiinţei umane, nu doar sistemului capitalist. Oricum, articolele pe care le-am citit au marele merit că încearcă să ofere o viziune articulată şi critică asupra societăţii de azi, pornind de la o grilă teoretică aplicată consecvent. Merit incontestabil care, însă, îşi conţine şi limitările. Una dintre ele, care pe mine mă înfioară, este uşurinţa cu care se rupe uneori firul argumentelor şi eşuează în dogmatism de fier impus de linia ideologică adoptată (deşi, ce citesc aici e nimic faţă de ce văd la o Arlette Laguiller sau chiar Martine Aubry, de exemplu; în general, stînga europeană e în stare să „demonstreze“ că singurele state teroriste din lume sînt America şi Israel, că Chavez e un democrat şi că atacul de la 11.09 a fost perfect justificat). Poate mă înşel, dar asta e impresia pe care mi-o lasă unele pasaje din textele lui Claude Karnoouh şi Ana Bazac – texte care conţin şi idei, argumente extrem de pertinente. Mai cu seamă discuţiile de pe blog se blochează, de multe ori, î