Între un milion şi jumătate şi patru milioane. De euro. Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB) a dat o hotărîre în urma căreia bugetele anuale ale teatrelor etc. apar şi pe site-ul instituţiei (în felurite locuri, nu mereu previzibile). Traduse în moneda noastră informală, aceste bugete sînt la un nivel, să zicem, mediu. Cam 46% din aceste bugete sînt cheltuieli de salarii, iar situaţia e asemănătoare în toate teatrele din ţară. Recenta Ordonanţă 63, cea cu reducerea personalului din instituţiile subordonate autorităţilor locale, a agitat spiritele şi a amuţit pentru moment vocile critice. Ani de zile, reforma a fost amînată în primul rînd din raţiuni sindicale, problema nefiind neapărat a banilor, cît a relocării lor, în moduri diferite. Contabilitatea e plictisitoare, adevărat, însă cifrele sînt tot ce avem mai aproape de obiectivitate: aşadar, la Bucureşti, să zicem că o medie de două milioane de euro pentru fiecare dintre cele 13 instituţii de spectacole (adică fără Circul Globus) înseamnă 26 de milioane de euro anual, 90% fiind subvenţie de la CGMB, adică tandea pe mandea – primăria finanţează artă instituţională la nivel de 10 euro pe an pe cap de locuitor, ceea ce reprezintă o treime din cei 31 de euro pe cap de cetăţean cheltuiţi de Finlanda în artele spectacolului în anul de graţie 2000. Iar media finanţării pe cap de locuitor în România e net mai mică decît cea din Bucureşti. România nu e singura ţară europeană în care proporţia venituri din bilete/ subvenţie este net în favoarea celei din urmă – în Olanda, în 1997, 86% din bugetul teatrelor era reprezentat de finanţarea publică (49 de euro pe cap de spectator). Să mai luăm un număr: 91. În România, statul finanţează 91 de instituţii de spectacol sau interdisciplinare; un circ, opere, teatre pentru oameni mari, pentru copii, de păpuşi, muzicale, de revistă, de operetă, de repertoriu, de p