De ani buni, fatalitatea este trasatura identitara romaneasca preponderent analizata in carti si eseuri, dar discursul inteleptilor arareori trece de folclorul mioritic si paremiologic.
Daca verdictul lor ca ne inchinam sortii era previzibil, reactia vulgului si a elitelor politice a lipsit cu desavarsire. Vom fi zicand ca filosofii, ca si politicienii, se afla doar in treaba. Ar cam fi cazul sa ne intrebam de ce, in momente critice ale istoriei, traite cu o anumita ciclicitate, discutia este reluata mereu din acelasi punct.
Ca si cum in imaginarul colectiv, in mentalul public nu s-ar produce nicio schimbare. Deoarece eforturile de inlaturare a consecintelor lipsesc, situatiile critice se repeta, generatiile continua sa fie irosite, iar noi ne conservam caracterele, tipologia si tarele stravechi. De parca nici n-ar exista scoala.
Ideea de fatalitate bantuie de ceva vreme si scena politica. Astfel, dupa politicienii de la putere, nici presedintele, nici guvernul, cu atat mai putin parlamentul ori cetatenii nu pot face nimic pentru eradicarea crizei deoarece ea s-a declansat in tarile occidentale dezvoltate, iar rezolvarea va veni odata cu iesirea lor din recesiune.
Noi trebuie sa avem rabdare, ceea ce si facem de la Zamolxis incoace. Rationamentul miroase a dezvinovatire puerila de genul "unde dai si unde crapa" de moment ce Polonia, Bulgaria, Slovacia, Cehia etc. deja gusta roadele politicilor de relansare economica. In lipsa lor, Romania resimte efectele neputintelor manageriale la modul tragic: prunci morti din neglijenta in spitale, varful aisbergului lovind in chiar inima capitalei.
In provincie, subfinantarea si delasarea bat in dramatic, dar vestile proaste se afla mai greu. Li se adauga zilnic zeci de morti pe soselele pline de obstacole, pe santiere unde autoritatea protectiei muncii e mana in mana c
