Povestea preotului „shaolin" Teotim Popa a făcut înconjurul ţării la finele săptămânii trecute.

Pozele publicate de Cancan au fost mai mult decât grăitoare. Călugărul caftea plin de nerv un bărbat. Nu cred că are vreo importanţă cine este şi ce face în viaţă acel om. Pentru mine contează mai mult de ce un preot, un individ în faţa căruia ar trebui să mă închin şi să mă spovedesc, să-mi spun necazurile şi păcatele, ajunge să reacţioneze în acest fel faţă de un OM. Oricare ar fi acesta. Mănăstirea de la Basarabi se află pe un deal pe care îl văd destul de des încă de când am deschis ochii pe lumea asta. Înainte să răsară bisericuţa, dealul era golaş, încerca să atingă cerul şi făcea parcă legătura dintre apa Canalului şi albastrul văzduhului. Poate că priveliştea nu este interesantă sau impresionantă pentru toată lumea, dar, pentru mine, acelea sunt locurile poveştilor din copilărie. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge acolo, în locul de unde poţi vedea apa şi cerul, şi să mă mânii pe lume şi pe divinitate. Şi asta nu s-a întâmplat acum, odată cu „ieşirea" lui Teotim, ci anul trecut, atunci când am ajuns, de Sf. Maria, la slujbă, la mănăstire. Slujea Teotim, cu chipul lui dur, de tânăr rebel. Pentru că este tânăr, nicidecum vreun habotnic trecut de timp şi de ani. După cum vă spuneam, în zi de mare sărbătoare, femeile satului au urcat dealul, cele mai multe pe jos, pentru ca preotul Teotim să le sfinţească bucatele pentru a împărţi întru liniştea şi pomenirea morţilor lor. Numai că, văzând „netrebnicia", la finele slujbei, călugărul a ţinut o predică de toată frumuseţea, pe ton mai mult decât răstit, spunând că într-o zi ca aceea nu se dă de pomană şi că el nu le slujeşte mâncarea şi băutura. Am văzut dezamăgirea unor oameni care veniseră, cu credinţă de Dumnezeu sau fără, să aducă un omagiu şi să dea de pomană pentru sufletele celor dragi trecuţi în lumea