Mohammed Arkoun consideră că fundamentalismul islamic se defineşte prin două respingeri: cea “prin uitare şi ingnorare instituţionalizată a întinsei perioade a luminilor” şi cea ”chiar şi mai radicală, a modernităţii şi realizărilor ei cu caracter universal, pe motiv că sunt produsele unui Occident colonialist şi imperialist”. Potrivit lui Arkoun, în vreme ce Europa latină şi creştină ”merge spre modernitate, revoluţii ştiinţifice şi politice, lumea numită <
S-au pierdut, oare, valorile umanismului arab ce au făcut, secole la rând, gloria unor mari centre de cultură precum Bagdadul, Damascul şi Ispahanul, Cairo, Cordoba, Granada şi Palermo? Cum şi-a pierdut limba arabă statutul de “lingua franca” a tuturor elitelor savante, din Iran pînă în Andaluzia? Răspunzând, Arkoun alege un element cheie: soarta nefericită a însuşi conceptului de umanism (adab). Înainte — afirmă Arkoun — acest concept îngloba totalitatea preocuparilor cunoaşterii. Azi, el este restrâns doar la desemnarea operelor literare.
În fapt, este vorba de sufocarea conceptului de umanism în lumea musulmană: ”În contextul islamic, umanismul a avut o existenţă efemeră, căci bazele sale filozofice au fost eliminate de triumful sterilizant al ortodoxiilor sunite şi şiite care au perpetuat alianţa doctorilor clericali şi a statelor cu dinastii multiple după căderea califatului de Bagdad (1258) şi a Cordobei (secolul al XI-lea).”
Au existat, reaminteşte Arkoun, perioade în care ”funcţia subversivă” a umanismului filozofic s-a manifestat în contrast cu umanismul religios. Între 813 şi 833, când puterea la Bagdad s-a aflat în mâinile califului Al-Mamun, s-a înregistrat o deschidere extraordinară pentru toate formele cunoaşterii. Numai că, odată cu accesul la putere al calif