Stăm prost cu solidaritatea. Ne strângem greu laolaltă, înfrăţiţi de obicei de ameninţări ce ne fac părtașii unor ocazionale cauze colective.
Așa și cu breasla jurnaliștilor noștri. N-am stat niciodată deoparte când mi s-a părut că e cazul să iau atitudine faţă de diverse evenimente din breaslă. M-am trezit însă în destule rânduri vorbind la pereţi și condamnat la solilocvii ușor ridicole deși, în opinia mea, situaţiile ce mă incitaseră s-ar fi cuvenit să trezească și animaţia breslei. Am sărit în apărarea unor jurnaliști nedreptăţiţi, am criticat obedienţa altora faţă de oamenii puterii, m-am străduit să condamn abaterile flagrante de la codurile deontologice ale acestei, totuși, meserii.
Am scris, cu amărăciune, despre spiritul tulburat al breslei, despre atacurile joase la persoană, despre carenţele de exprimare, despre slăbirea sau pierderea sentimentului onoarei, despre avortonii presei, despre compromisuri prea repede uitate, despre așa-zise investigaţii - în fapt, doar niște ordinare campanii de denigrare. Mă simt așadar confrate cu toţi cei care, cu bunele și relele lor, alcătuiesc corpul jurnalistic, de la vedete la orice necunoscut ziarist din provincie.
Societatea civilă românească este un fond fără formă și pentru că masa aceasta a jurnaliștilor de toate soiurile n-a reușit să atingă pragul conștiinţei de sine. Cu siguranţă că mă iluzionez pomenind mereu „breasla" jurnaliștilor: în pofida unui inventar aparent liniștitor de asociaţii, cluburi, sindicate etc., breasla n-a fost în stare să producă în 20 de ani un organism de reprezentare la nivel naţional. Abuzurile impozitării drepturilor de autor au stârnit o indignare soldată cu forme de protest patetice, dar insulare și cu șanse slabe de a pune presiunea cuvenită asupra guvernanţilor.
Breslei îi lipsește un for de autoritate, cu o conducere validă profesional și moral,
