În vara lui 1990, am lucrat cu o echipă a Crucii Roşii Finlandeze. Mînaţi de entuziasmul descoperirii unei ţări care ieşise din ceţurile Balcanilor, printr-o revoluţie televizată, oamenii aceia au venit aici să dea o mînă de ajutor. Înainte de a călca pe pămîntul celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci, finlandezii au făcut un curs intensiv de istorie a ţării pe care doreau să o ajute. Aşa au vrut ei. Să vină la noi cu lecţiile făcute. Aşa înţelegeau ei că se începe o treabă bună. După ce au parcurs, cu sufletul la gură, istoria veche şi medievală a viteazului nostru popor, au trecut la perioada contemporană. Şi s-au pus pe cercetat cam care puteau fi locurile în care aveam nevoie de un sprijin rapid. Pînă la urmă, au zis că spitalele şi casele de copii ar fi primele pe lista de intervenţie. Pe urmă, tot în mare viteză, s-au pus pe strîns fonduri pentru toată treaba asta. Au adunat de la donatori, în scurt timp, o sumă record, la care au mai contribuit guvernul lor şi Crucea Roşie din Finlanda. Tot purcoiul ăla de bani s-a cheltuit pe paturi, saltele de calitate, cele mai moderne sterilizatoare de la ora aia, echipament medical de primă necesitate pentru dispensare şi pentru sălile de operaţie din spitale. Au zis că nu se face să vină pe aici ca să pună într-o situaţie jenantă un popor mîndru şi viteaz, aducîndu-i haine, banane şi bomboane de ciocolată. S-au gîndit că felul lor de a ajuta aduce un pic de bine în partea asta de lume şi nu lezează cu nimic demnitatea noastră legendară.

După ce şi-au făcut temeinic lecţiile, după ce au adunat grămada de bani şi au transformat-o în ajutoare, au ales nişte zone care li se păreau lor mai necăjite, din sudul patriei noastre şi, cu emoţia în gît, au călcat pe pămînt românesc. Au ajuns într-o reşedinţă de judeţ din Oltenia subcarpatică şi s-au apucat de treabă. Au închiriat pe perioadă lungă cîteva camere dintr