Cu inconştienţa cu care un pensionar ajuns la sapă de lemn, din cauza cheltuielilor nesăbuite şi a furtişagului întreprins pe cont propriu de membrii familiei, din bugetul comun, îşi scoate la vânzare ultimul bun de valoare din casă – centrala termică –, ştiind că fără ea va muri de frig la iarnă, România caută febril în tot mai împuţinatul portofoliu al patrimoniului de stat, pentru o ultimă lichidare de stocuri.

Unul dintre ultimele acareturi vandabile pe care statul a pus ochii e societatea C.F.R. Marfă, căreia se pare că Ministerul Transporturilor i-a pus definitiv şi irevocabil gând rău. Comparaţia de mai sus, cu vânzarea centralei termice, e una defavorabilă pentru pensionarul exemplificat, în sensul că, dacă acesta ar lua decizia nesăbuită de a-şi vinde respectivul bun, ar căuta să-l lustruiască înainte, să-l îmbrace în ţiplă şi să-i facă reclamă, în vederea dobândirii unui preţ cât mai bun. La vânzarea C.F.R. Marfă e exact pe dos, în sensul că strategia de privatizare concepută de Ministerul Transporturilor pare să îşi dea silinţa să prezinte situaţia societăţii în culori cât mai sumbre : „cifra de afaceri a scăzut”, „performanţa societăţii s-a deteriorat”, „veniturile financiare au scăzut semnificativ” şi aşa mai departe. De fapt, această strategie pregătitoare pare concepută în aşa fel încât să funcţioneze în favoarea cumpărătorului, nu a vânzătorului, pentru că în niciun caz nu are cum să obţină statul român un preţ fabulos pentru o societate pe care o prezintă ca fiind cu un picior în groapă.

În această decizie de scoatere la mezat se trece cu mare lejeritate peste faptul că în anul în care piaţa europeană a transportului de marfă a fost liberalizată, majoritatea ţărilor vest-europene ar considera că e un act de masochism pur sau nesăbuinţă nediluată să-şi vândă principalul operator de transport de marfă la care statul e acţionar. La fel de le