Din momentul în care a acceptat slujba, ştia că a primit o misiune fără întoarcere.

N-am înţeles niciodată ce a căutat în Guvernul Boc. Toată lumea îl ştia liberal. Cu ochii mici, barba sură, masiv şi cu mers dezordonat, aş fi pariat că nu va rezista mai mult de 30 de zile în haosul de la Finanţe.

N-am înţeles de ce a acceptat această poziţie şi n-am înţeles de ce PDL l-a ales tocmai pe el pentru a conduce ministerul lui Kafka. M-am gândit că e ceva temporar, că Boc şi ai lui nu vor să-şi asume responsabilitatea finanţelor ţării în vreme de criză. După ce domnul Vlădescu a angajat la departamentul de contabilitate al ţării un DJ şi un cântăreţ, mi-am zis că sfârşitul nostru e mai aproape decât bănuiam. Habar n-am ce-a fost în capul lui şi ce a vrut să transmită opiniei publice, defilând alături de Andrei Gheorghe şi Dan Bitman, băieţi de treabă, dar fără nicio legătură cu taxele şi impozitele.

De fapt, domnul Sebastian Vlădescu se pricepe la bani. A înţeles repede că statul cheltuieşte mai mult decât e în stare să strângă. A rezistat eroic la asaltul pensionarilor, al bugetarilor şi al celor plătiţi prin drepturi de autor. Cu chiu, cu vai, a reuşit să mărească baza de impozitare şi să astupe o parte din găurile bugetare. A trecut şi peste două examene FMI. S-a împrumutat de la toate băncile româneşti şi străine, îl bănuiesc chiar că a luat ceva bani şi de la cămătari, doar-doar va scoate ţara din jena financiară.

Domnul Vlădescu nu a reuşit niciodată să-şi transmită prea bine ideile, nu a avut o viziune coerentă a politicii fiscale româneşti în vreme de criză, nu a încercat să aplice principii sau reguli care să-l ducă într-un fel spre anumite obiective. Domnia sa a lucrat mai mult după ureche. Venea ziua de plată a pensiilor, se împrumuta, venea ziua de plată a salariilor bugetare, se împrumuta, iar în restul timpului număra banii din conturil