Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul al cărui prim episod apare în numărul de faţă.

Serialul este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

*

- Am fost aseară într-o vizită şi l-am cunoscut pe A. Toată lumea îmi vorbise despre el ca despre un om cu umor. Ei bine, m-a dezamăgit. N-are umor. De câte ori spune o anecdotă, simte nevoia s-o explice.

- Şi ce vezi rău în asta?

- Chiar nu-ţi dai seama? Explicând o glumă, o stricăm. Îi distrugem farmecul.

- Sau i-l accentuăm...

- În nici un caz. Poţi verifica şi singur: fă o ironie într-un grup de prieteni, explic-o şi observă dacă se găseşte cineva care să te aprobe.

- Ştiu că reacţia curentă este una de dezaprobare. Dar aceasta numai din cauză că oamenii, aproape toţi, suferă de vanitate. Dacă n-ar fi vanitoşi, n-ar reacţiona aşa.

- Nu văd legătura.

- Ar trebui să nu-ţi explic, ca să nu distrug farmecul a ceea ce ţi-am spus... Dar nu e în s