De când am auzit că Dan Diaconescu şi-a făcut partid, am început să mă uit cu un nou fel de curiozitate la OTV.
Până acum, tot schimbând canalele, rămâneam fascinat, câte un minut întreg, de ecranul împărţit în multe ferestruici al zisului canal. Un canal în toată regula, ce să mai vorbim: arată a canal, miroase a canal. Niciodată cuvântu-ăsta n-a fost mai potrivit pentru un post de televiziune. OTV nu a inventat nici presa de scandal, nici freak-show-ul, dar le-a dus la grandoarea dubioasă a kitsch-ului absolut.
În anii ’90, Cristoiu a şocat o ţară întreagă cu găina lui care făcea pui vii. Tot pe-atunci, "Infractorul", "Infractoarea" sau "Prostituţia" făceau legea în imaginarul autohton. Ştirile de la ora cinci ne aduc şi azi în casă mormane de cadavre, cu excavatoarele, ca în imaginile hidoase de la Auschwitz. Toate au fost însă piticite de vrăjitorul kitschului care e Dan Diaconescu.
Nu există orori, nu există ciudaţi, nu există bâlci, nu există panaramă care să se asemene cu ce se petrece seară de seară la OTV. E America de Sud, e Fellini, sunt ritualurile voodoo. E dragoste şi abjecţie. E Sodoma şi Gomora. În felul său, Dan Diaconescu e un artist baroc, un magistru al excesului, un sculptor în dejecţiile trupului uman şi social.
Am crezut ani în şir că "Avenida Paulista" sau "Escrava Isaura" au mers până la fund în oceanul de sentimente umede, că nu poate fi depăşit consumul de batiste înlăcrimate din "O floare şi doi grădinari". Dan Diaconescu ne-a arătat că se poate. El a trasat graniţe noi în verosimilitate, în suportabilitate, şi le-a trasat doar ca să le depăşească seară de seară, ca un campion şi ca un înţelept. Spun "înţelept", pentru că acest băieţandru cu părul sur ne-a umilit pe toţi ca intuiţie a psihologiei maselor.
El a-nţeles înaintea tuturor că tembelismul şi credulitatea, în România prof