Povestea cărţilor sibiline e arhicunoscută. Încerc să o reamintesc aici nu doar pentru pura şi simpla-mi plăcere, reală, intensă şi, de ce să nu recunosc, obsesivă la modul îngăduitor.

O bătrână puţintică la trup, dar încă în putere, cu privirea limpede şi mersul sigur, vine la cel de-al şaptelea rege legendar al Romei. Nu mai ştiu cum îl chema, aş putea să caut într-o carte, dar nu vreau să vă împovărez memoria cu un nume, din câte-mi amintesc, destul de complicat.

Bătrâna duce pe umăr o desagă cu nouă cărţi despre care spune că sunt oracole divine şi că vrea să le vândă. Regele o priveşte cu luare aminte pe necunoscută, nu pare de prin părţile locului, nici îmbrăcămintea, nici vorba nu-i trădează obârşia.

După ce întârzie o clipă mai mult decât se cuvine asupra bătrânei, regele o întreabă cât cere pe cărţi. Bătrâna, care în tot acest răstimp i-a susţinut privirea cu seninătate, cere un preţ foarte mare. Auzind-o, regele se porneşte pe râs şi-i spune că nu-i în toate minţile.

Fără să tresară, bătrâna se uită în jur, ia trei cărţi din desagă şi cu paşi măsuraţi se apropie de focul din încăpere şi le aruncă în el. Apoi se întoarce spre rege şi-l întreabă dacă nu vrea să cumpere, tot la acelaşi preţ, cele şase cărţi rămase.

Regele râde şi mai tare, hohoteşte de-a binelea, spunând că, fără îndoială, biata femeie e complet nebună. Bătrâna mai aruncă trei cărţi în foc, după care îi cere regelui acelaşi preţ pentru ultimele trei cărţi.

Dintr-o dată, se spune, regele s-a oprit din râs, a devenit atent şi serios, înţelegând că "acea stăruinţă şi încredere nu sunt de dispreţuit" şi a cumpărat cele trei cărţi la preţul cerut iniţial pentru toate nouă la un loc. Aceste cărţi au fost aşezate la loc de cinste şi au fost numite sibiline.

Mărturisesc că am ţinut să repet povestea cărţilor sibiline pentru că îmi place la nebunie încăpăţ