Ideologia revolutiei culturale ceausiste era frusta: adevarati creatori de arta, detinatori ai performantelor nationale, nu pot fi decat muncitorii, infratiti eventual cu taranii.
Intelectualii aveau sarcina sa slujeasca din inima partidul. Asa ca festivalul "Cantarea Romaniei" si "Daciada" glorificau talentele omului neinstruit, calitatile sale de exceptie.
Tara se umpluse de genii populare, poeti si prozatori luati de la sapa si strung, iar orasele gemeau de statui ale otelarilor, minerilor, energeticienilor, sau de simboluri geometric-plastice ca drapele fluturand, blocuri razand in soare, sonde, furnale, marete ctitorii.
Taranul-artist si zidarul-arhitect dovedeau vigoarea fibrei nationale, iar protocronistii ne situau cu mult deasupra imperialistilor occidentali. Dar niciodata a celor sovietici.
Azi, propensiunea catre politica a principalilor nostri actanti are ca suport indelebil tocmai autosuficienta proletariatului, fauritor de tara si istorie.
Idealizati in scop propagandistic, uvrierii carpatini erau buricul pamantului, sursa binelui universal si a adevarului. Infailibili, se pricepeau la toate, de la treburile uzinei, ale cooperativei pana la cele mai spinoase probleme existentiale. Modele de filozofi si academicieni erau franarul si cizmarul.
Prin invatamant de partid si decizii administrative li s-a inoculat ideea de stapan al bunurilor intregului popor.
Dupa revolutie, orgoliul prolilor a devenit frustrant, deconstructiv, tafnos si amenintator, o forta a raului. Cine explica doar politic evenimentele postdecembiste greseste iremediabil. "Nu ne vindem tara", "Moarte intelectualilor!", varsarea de sange elitist-studentesc si vandalizarea Universitatii constituie acte de retorsiune impotriva celor ce le negau statu-quo-ul de clasa conducatoare. Puternica si trufasa.
