S-a intamplat ca acum aproape doua luni o persoana publica, de fapt chiar o vedeta - raportandu-ne la Romania, sa aleaga sa paraseasca aceasta lume, prin sinucidere, chiar in ziua in care ar fi trebuit sa isi aniverseze nasterea.
Socul a fost cu atat mai mare cu cat, aparent, avea imaginea unei persoane foarte echilibrate, de o eleganta discretie, care cunoscuse implinirea profesionala la cel mai inalt nivel.
Am urmarit, sporadic, emisiunile TV care dezbateau intamplarea nefericita ce luase parca prin surprindere pana si pe buna parte din cei apropiati. In zadar incercau psihologii invitati sa explice ca sub aparenta ei fericire absoluta, cu siguranta au fost semne ale unei depresii, cu atat mai mult cu cat a iesit la iveala o tentativa de sinucidere esuata cu cateva saptamani in urma ca gestul decisiv sa aiba loc.
Foarte putini acceptau ca persoana care isi arata si declama fericirea pe toate planurile, persoana vesela si comunicativa, asa cum o evocau ei, se aflase intr-o depresie profunda, care o impinsese la gestul decisiv, premeditat chiar, o spuneau unii dintre specialistii invitati in emisiuni.
Nu stiu cati am realizat (a nu stiu cata oara) cat de egocentristi, grabiti si superficiali, chiar in relatiile cu cei apropiati, suntem. Cat de putin suntem dispusi sa le acordam; ne multumim sa ii auzim ca sunt bine, ca sunt fericiti, fara a privi semnele, uneori evidente, a faptului ca lucrurile nu stau deloc asa, dar ca nu vor sa ne impovareze cu problemele lor.
Dar altul este motivul care m-a ingrijorat si mai mult, m-a ingrozit, fara sa exagerez. Rememorand fragmente din interviurile sale date in decursul anilor, reluate acum pe toate canalele de televiziune, m-a frapat redundanta cuvantului "perfect/a". In aproape toate materialele urmarite acest cuvant aparea declamat grav, neiertator.
Boala
