Prin voinţa conducătorilor săi, ahtiaţi după cultură şi artă, din capitalistă cum era, din socialistă cum fusese, România s-a declarat republică tragic-umoristică.

Începuturile acestor acţiuni se pierd în negura vremurilor. Încă de pe vremea când treceau pe aici triburile barbare, în drum spre Consiliul European, unde căutau o iesle să-l nască pe mântuitorul Tökes, dârzul dac şi nobila romană luptau unul pe frontul celuilalt, ca să dea un caracter cât mai umanist noţiunii pe care o ctitoreau, aceea de român. Istoria acestei adevărate minuni e lungă, dar din ea nu face parte tragica situaţie a cedării Ardealului, în faţa presiunii curvelor de la Budapesta, prezente în inimile lui Ribbentrop şi Ciano, la momentul potrivit, în Palatul Belvedere din Viena, dar face parte ministrul român, care, cuprins de laşitatea artistică a dansului de hotare, a şi leşinat atunci. Pretenţiile teritoriale ale vecinilor escaladau, după pofta inimilor lor, pentru ca România să nu rămână mai mare decât un cămin cultural cu acces la cartea de bucate a fiecăruia dintre vecini.

Au fost multe încercări de radicalizare a situaţiei, transformări ce se bizuiau pe bogatul scenariu tragic-umoristic pe care îl oferea clasa politică. Iată, de exemplu, problema autostrăzilor din România. De 40 de ani România stagnează la acest capitol şi oferă în schimb jocuri folclorice: bătuta pe loc, scobâlţata în şosea, de-a puţa în gaură, Audi în şanţ, la o parte că trec, sparta târgului, asfalt adânc, răzătoarea din şosea, geamparale pe parale, hora în groapă, clubul ţânţarilor din băltiri, pecinginea de bitum.

Republica a fost organizată, conform liderilor ei actuali, ca un circ şi ca un teatru de operă şi balet. Dar n-a fost uşor. A trebuit să se nască un actor de circ pe apă, numit Traian Băsescu, ca să se poată pune bazele primei şarje de artişti şi creatori îndreptăţi