Mai ales în condiţiile actualului deficit bugetar, e destul de clar că, în eventualitatea producerii unor calamităţi naturale de proporţia celor din 2005, când inundaţiile au făcut ravagii în Banat, statul nu va putea să finanţeze de la buget un nou program de amploare pentru reconstrucţia imobilelor afectate. În aceste condiţii, asigurarea obligatorie a locuinţelor poate fi o variantă pentru ca statul să se degreveze de acest gen de cheltuieli, cu care oricum nu s-a descurcat prea bine în ultimii ani. Procesul de asigurare obligatorie a locuinţelor a debutat însă modest, inclusiv în vestul ţării, criza generalizată de lichidităţi determinându-i pe majoritatea românilor să amâne cât pot momentul încheierii poliţelor. În plus, pe plan local, există numeroase asociaţii de locatari care sunt nemulţumite de maniera în care statul impune obligativitatea asigurării.
Un început deloc promiţător
Cu toate campaniile de promovare derulate la nivel naţional, procesul de asigurare obligatorie a locuinţelor a debutat mai mult decât modest – la nivel naţional, în prima lună de la demararea programului au fost încheiate doar 14.000 de poliţe, în valoare de aproximativ 260.000 de euro. E, cu siguranţă, cu mult sub estimările societăţilor de asigurare membre ale Pool-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor.
Societăţile de asigurare încă mai au probleme de logistică şi evidenţă a plajei de asigurare, în sensul că, din totalul de 8,5 milioane de clădiri care compun fondul locativ din România, mai puţin de 25% au fost incluse în baza electronică de date pe baza căreia se va monitoriza respectarea obligaţiei de asigurare. Practic, în acest moment, doar pentru două milioane de imobile se verifică încheierea unei poliţe de asigurare obligatorie împotriva dezastrelor. Societăţile de asigurare au cerut în acest sens sprijinul Prefecturilor, care au fos