Doi ochi căprui încadraţi de părul de culoarea grâului copt. Un copil blonduţ, cu ochi veseli şi jucăuşi intră în cameră şi parcă o luminează. Este ruşinoasă, roşeşte atunci când o bagi în seamă, însă râde mult şi caută cu gingăşie ochii părinţilor, spunându-le ce simte fără a fi nevoie să rostească un cuvânt.
Cu greu pune picioruşele slabe în pământ şi mimează paşi spre scaunul pe care este aşezată, cu grijă, de către tatăl ei. Apoi, cei care i-au dat viaţă încep povestea unui chin, al unor anişori care ar trebui să fie fericire, nu blestem. Amalia-Emilia Enache are şase ani şi este din Năvodari. S-a născut prematur, iar diagnosticul a venit, după numeroase investigaţii, ca un fulger: întârziere psihomotorie, microcefalie cu atrofie corticală, distrofie de gradele II-III.
Mama Amaliei povesteşte cum a început calvarul, încă de la naşterea fetei: „Naşti cu cine vrei, aşa mi-a spus doctorul la care mergeam". Şi a născut, până să vină medicul de gardă, un puiuţ mic, de doar 900 de grame. Totul părea că merge bine, deşi părinţii observau anumite semne: copilul, deşi avea peste un anişor, nu putea să stea în fund şi nu putea fi încălţată cu botoşei pentru că unul dintre picioruşe îl ţinea strâmb, foarte înclinat. După multe „plimbări" pe la doctori, medicii de specialitate de la Budimex au stabilit teribilul diagnostic. Aşa a început ceea ce este şi acum viaţa Amaliei şi a părinţilor ei: specialişti, tratamente, speranţe ruinate şi nădejde doar în Dumnezeu. Părinţii nu vor decât să-şi vadă copila mergând - vor să o vadă mare şi fericită. Dar pentru asta este nevoie de un tratament îndelungat şi de un program de recuperare kinetoterapeutică. Şi, bineînţeles, de mulţi bani, pe care ei, cei care plâng soarta fetiţei lor, nu îi au. Însă, speranţa că pe lume există şi oameni cu suflet nu i-a părăsit. Cei care doresc să o ajute pe Amalia să păşească spre o viaţă