La onomastica unui prieten m-am trezit faţă-n faţă cu un politician care în urmă cu zece ani apărea adesea pe toate canalele tv şi în toate ziarele.

În urma unui scandal a plecat din partid. S-a dat, cum se spune, la fund. Văzându-l, am avut sentimentul că întâlnesc un mort. Nu-l cunoscusem personal, iar cum la televizor ocupa tot ecranul, gândeam că e înalt şi plin de vână. Omul cu care dădeam mâna însă era mai degrabă scund şi bicisnic. Cândva mă stârnea, dar după zece ani de absenţă nu-mi mai aminteam de ce mă irita şi cât timp rămâneam tensionat şi plin de porniri negative după apariţiile lui la tv.

În postura de oaspete pe care nu-l lua nimeni în seamă se purta rezervat, asculta ce spuneau ceilalţi şi era vădit emoţionat când i te adresai. Politica fusese combustibilul care-l ţinuse important şi sigur pe sine. Cei zece ani de absenţă din prim-planul hărţuielilor pentru putere îl făcuseră vulnerabil. Ar trebui să spun "cei numai zece ani", întrucât un deceniu nu-i un veac, dar în politică şi un an de absenţă te scoate din ecuaţia imaginii. Ca şi ziarele care, dacă se duc în jos, nu mai pot fi resuscitate, nici oamenii politici nu se întorc niciodată întregi dintre morţi. Cei care se întorc sunt cadavre vii. Pe măsură ce-mi reaminteam unele lucruri despre el, mi se reactivau nişte simţăminte politice. Nu-mi aduceam aminte un anume discurs, o anume întâmplare, ci secvenţe cinematografice lipsite de accent, fulgerările acelea de memorie care te ajută să reconstitui nesigur un fel de a fi, de a se face remarcat şi de a dialoga ale unui om.

Nimic semnificativ, totuşi ceva. Şi ce parlamentar băgăcios şi agresiv fusese! Probabil că aceasta e definiţia politicianului: există cât timp dă din coate şi vorbeşte, câtă vreme nu poţi să-l eviţi, atât cât reuşeşte să ţi se bage în suflet, să tropăie cu funcţia lui publică în cotidianul tău privat. Un