Mai acum vreo trei săptămâni am ajuns în Sibiu, pentru un weekend muzical excelent, cu Serj Tankian cap de afiş. Cum Festivalul Artmania abia ce mi-a deschis apetitul pentru muzică bună, duminică la prânz, la plecare, am tras dreapta de volan, în loc de stânga, spre Bucureşti. Până să mă dumiresc, eram deja la Budapesta, la timp pentru un pic de Kasabian şi vreo oră şi jumătate de Muse, la Sziget. Asta a fost partea muzicală, despre care nu vreau să scriu, că nu are rost să o stric prin cuvinte. Luni, pentru o jumătate de zi, am fost turist, gură-cască fără ţintă. Ca de obicei când plec din ţară, am avut o criză de comparaţie, care se se încheie invariabil cu întrebarea „mi-ar plăcea să trăiesc aici?”. Ştiu că pare o exagerare, dar eu n-aş da Bucureştiul pe Budapesta. De fapt, pe nici un alt oraş dintre toate cele pe care le-am vizitat. Poate că nu e deloc rău să trăieşti într-un monument istoric cum e capitala Ungariei, probabil că m-a obişnui cu absenţa chiştoacelor de ţigară de pe jos, cu zâmbetele amabile ale oamenilor, cu faptul că în jur se vorbesc toate limbile pământului, chiar şi semafoarele cu adevărat sincronizate mi-ar putea deveni familiare, însă totul mi s-ar părea artificial, de împrumut. Ca să nu o mai lungesc, mie îmi place Bucureştiul.
Aşa murdar şi bădăran cum poate fi el, cu câini vagabonzi, cu gropi, cu o cantitate mai mare de oameni trişti şi posaci decât prin alte locuri, cu blocuri gri şi doar pe ici şi colo cu petice de arhitectură plăcută ochiului, Bucureştiul are farmecul lui. O fi el mic, dar centrul istoric fierbe, cel puţin în zilele acestea de vară, de viaţă, Casa Poporului se prea poate să fie monstruoasă, dar e momorabilă, oameni amabili găseşti la tot pasul şi aici, iar la distracţie cred că puţine alte oraşe îl pot concura. Ar fi o mie de motive pe care le-aş putea aminti, dar le păstrez pentru altădată, acum sunt curios c