La bordul unei ambarcaţiuni cu pânze poţi să evadezi din cotidian, dar trebuie să ştii să te împrieteneşti cu vântul şi cu marea. Odată ce ieşi cu barca în larg te expui unui mare „risc“: să fii atins de virusul navigaţiei pe viaţă. Chiar este incurabil.

Îmi plac bărcile şi îmi place marea. Nu dintotdeauna. În urmă cu trei ani, am păşit prima dată pe un iaht. Impropriu spus. Mai degrabă, am sărit pe bărcuţa care era andocată în Portul Tomis din Constanţa. Mi-era teamă că o să alunec, că nu o să pot să-mi menţin echilibrul. Mi se părea mică şi nesigură. Ceva mai mult decât o barcă de pescari. Era un iaht cu o lungime de opt metri.

Puţin pretenţios, foarte prietenos. M-am aşezat pe ceea ce acum ştiu că se numeşte cheson - un dulap pentru păstrarea lucrurilor la bordul unei nave. Nu înţelegeam sub nicio formă cum ceilalţi aflaţi pe punte se mişcă de parcă ar fi pe un trotuar din centrul Bucureştiului. Iar iahtul era în port; doar se legăna uşor. Într-o jumătate de oră însă, când am început să mă obişnuiesc, locul fricii a fost luat de o altă stare: fascinaţia.

În urmă cu trei ani, vântul n-a ţinut cu noi. Şi nici motorul iahtului, care se încăpăţâna să nu pornească. Dar a fost suficient încât să-mi doresc să mă sui din nou pe o barcă.

Anul acesta, la sfârşitul lui august, un alt iaht, de data aceasta ceva mai mare (cu o lungime de zece metri), avea să-mi împlinească dorinţa de a merge pe mare. Iahtul, dar mai ales skipperul lui - Ovidiu Drugan, un om care ştie să se împrietenească şi cu marea, şi cu vântul, oricât de mari ar fi valurile şi oricât de puternice ar fi rafalele. Are 31 de ani, e avocat de profesie şi mare iubitor de iahting. Am ajuns în Portul Tomis într-o seară de duminică. Urma să dormim pe barcă şi să ne facem dimineaţa aprovizionarea, căci pe mare, după cum ne-a avertizat skipperul, „nu vom găsi magazine". Iar apoi să pl