Debutul naţionalei în preliminariile CE ne-a umplut de lehamite. Altădată, pe vremea în care striveala oricărei speranţe de mai bine era dictatorial şi temeinic pusă la cale, fotbalul ne mai abona pe blat la câte un răsfăţ, ne mai furniza câte un mesaj subversiv al bucuriei fără preţ. Acum, când avem libertatea de a face cam ce vrem cu viaţa noastră, rătăcim, de proşti ce suntem, în tristeţi cărora nu le mai dăm de cap. Şi, mai grav, nu mai avem nici posibilitatea de a da vina pe soarta crudă. Suntem proşti pe proprie răspundere şi acceptăm de bunăvoie să hărnicim la statuile acestei tradiţii neghioabe.
Naţionala a bifat un debut de rahat în preliminarii. Un debut ratat. Ratat, dar nu surprinzător. Ne aşteptam la această călcătură şchioapă, am vorbit deschis despre aceste aşteptări şi am tăcut atunci când ele s-au împlinit. După meciul de la Minsk, după ce am văzut cu câtă perseverenţă şi cu câtă meticulozitate îşi pregăteşte Răzvan Lucescu fiecare zbârceală, am renunţat să mai scriu. Două zile am luat pauză, gândindu-mă că şi aşa vor fi mulţi, foarte mulţi martori care vor dori să depună mărturie în acest caz. Cele două zile nu au fost însă suficiente pentru ca viitura scandalului să înregistreze vreo scădere de nivel. Şi, ca muritor de rând, mă recunosc învins. Nu mai pot să tac. Nu mai pot să tac, deoarece observ că nu ne-a învins doar fotbalul. Împlinim starea de rău prin urâciune omenească, reversând în peisaj sosul unei mizerii greu imaginabile.
Răzvan Lucescu nu a mutat greşit doar în acţiunile impuse de fişa postului. Gafele fotbalului au continuat la selecţioner prin cele comportamentale. În primul rând, Lucescu jr nu şi-a asumat responsabilitatea expunerii publice a punctului său de vedere după meciurile cu Albania şi Belarus. Referirile cu care selecţionerul a ieşit pe piaţă după cele două întâmplări n-aveau nimic comun cu analiza joc
