Unul dintre cele mai importante acte normative adoptate în domeniul bancar ce are ca scop transparentizarea pieţei serviciilor financiare şi care a generat o seamă de controverse este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.50/2000. Conform acesteia, în contractele de credit cu dobândă variabilă, rata dobânzii va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.
Până acum, majoritatea băncilor au practicat o dobândă alcătuită din dobânda de referinţă variabilă a băncii şi o marjă fixă.
Opinia unor bancheri conform căreia diferenţele dintre modul de cotare prevăzut de Ordonanţa de urgenţă nr.50/2010 şi cel practicat până acum de bănci sunt doar de formă, nu şi de fond este eronată şi se bazează pe faptul că, în primul caz, costul de lichiditate suplimentar derivat din prima de risc de ţară este inclus în marjă, în timp ce în al doilea caz, este inclus în dobânda de referinţă internă, rezultatul total fiind, cu mici variaţii, acelaşi.
Într-adevăr, rezultatul total este acelaşi, dar numai la un moment dat şi anume la momentul semnării contractului de credit. Pe parcursul duratei de creditare care poate fi de câţiva ani sau câţiva zeci de ani, indicele de referinţă EURIBOR variază în funcţie de piaţă, independent de voinţa băncii, pe când dobânda de referinţă internă variază, dar este dependentă de voinţa acesteia.
Astfel, în cazul în care indicele de referinţă EURIBOR scade semnificativ, cum de altfel s-a şi întâmplat în realitate, băncile au un comportament incorect şi uită să modifice semnificativ dobânda de referinţă internă conservându-şi astfel câştigurile, iar diferenţele dintre cele două moduri de cotare sunt nu doar de formă, ci şi de fond.
Dobânda de
