Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.
- Folosirea stilului aluziv este un procedeu la fel de neliterar ca punerea de bancnote între paginile cărţilor?
- Da. Pentru că se adresează nu sensibilităţii estetice a cititorilor, ci vanităţii lor, în plus, când aluziile se referă la sexualitate sau la putere, intervine şi plăcerea de a desfiinţa - fie şi temporar, în spaţiul lecturii - o interdicţie. Este o plăcere analizată pe larg de Freud. Ea se asociază foarte bine cu vanitatea, deoarece cititorii se simt invitaţi la un fel de îndeletnicire conspirativă. Dacă ar veni cineva şi le-ar propune, prin semne misterioase, să meargă împreună la un club de noapte, cu pocker şi streap-tease, sentimentul ar fi de aceeaşi natură.
- Şi ce propui? Să renunţăm la stilul aluziv, căruia i se datorează atâtea capodopere, de la povestirile lui Boccaccio şi până la Moş Nichi
