Mă bucur să constat că pronosticul meu de acum patru ani cu privire la proza Mariei Manolescu se adevereşte odată cu apariţia celui de-al doilea roman. Scriam atunci că prozatoarea e capabilă de mari surprize în viitor de vreme ce în "Halterofilul din Vitan", un mic roman caricatural fără ambiţii, lumea pusă în scenă era tratată cu o ironie atât de crudă şi de deşănţată, încât scriitura Mariei Manolescu aluneca adeseori în expresionism. În spatele unei voci preocupate exclusiv de a ridiculiza aspiraţiile micilor întreprinzători contemporani (personajele centrale erau domnul Popa, proprietar de bar, dar şi Mişu, barman halterofil cu veleităţi artistice), se putea ghici deja o prozatoare capabilă de problematizări acute.

Deşi nu s-ar zice la prima vedere... Căci, alături de neseriozitatea titlului, cam liricoid-bombastic, "Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (supraroman)"* păstrează ceva din predilecţia pentru un efect kitsch derivat din trama senzaţională aplicată unor personaje hiperbanale. Construită ca o proză în ramă (deşi scriitoarea n-are nici în clin nici în mânecă cu textualismul optzecist), cartea cuprinde romanul unei florărese care conservă de câteva zile cadavrul fiului în congelator. Scriitura Mariei Manolescu coboară, cel puţin aparent, la orizontul mental al unei femei de 50 de ani care a citit două cărţi în viaţa ei, Biblia şi romanul publicat pe blog al fiului. Astfel încât discursul care-i compune romanul e, pe rând, stângaci, peltic, naiv, superficial sau traversat de accese de isterie - mai ales că, citim printre rânduri, femeia suferă de tulburări obsesional-compulsive. Eterna gospodină perorează la nesfârşit despre propriile fobii, îşi etalează fără pic de autocenzură complexele şi nemulţumirile (a ajuns la 130 de kg), filozofează comic pe diverse teme social-umane sau îngână pur şi simplu maxime şi sentinţe din folclorul urb