Am descoperit recent doi poeţi maramureşeni.
M-a năucit prietenia lor cu adânci rădăcini şi valenţe spirituale, aşa cum reiese ea din cartea intitulată "Vasile Latiş şi Gavril Ciuban în Viaţa de aer" (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009), volumul îngrijit de Gavril Ciuban, Nicolae Iuga şi Marian Nicolae Tomi. Dar mă pune pe gânduri şi discreţia nedreaptă în care trăiesc anumite spirite remarcabile. Sau poate că este o formă de (auto)protecţie de care au nevoie plantele rare precum floarea cea de colţ: "Desăvârşită discreţie despre viaţa, despre moartea mea. Celelalte pot rămâne neschimbate" - îşi notase Vasile Latiş cândva (p. 9).
Vasile Grigore Latiş (1933-2007) a trăit mai toată viaţa în Maramureşul natal. Doar perioada studiilor clujene şi bucureştene l-a ţinut departe de munţii săi cu păstori imperiali despre care a şi scris nu numai în poezie ci şi un doctorat ("Păstoritul în Munţii Maramureşului. Spaţiu şi timp" Tipografia Marco & Condor, Baia Mare, 1993). Către apusul vieţii, după ce a fost mulţi ani profesor la liceul din Târgul Lăpuş, a fost chemat să predea la Universităţile din Baia Mare şi Oradea. A publicat mai multe cărţi de versuri plus o sumedenie de articole în reviste de specialitate.
Gavril Ciuban (n. 1951), născut la Vişeul de Sus, este bibliotecar la Biblioteca Orăşenească din Vişeul de Sus şi de asemenea poet, membru al USR.
"Viaţa de aer" este un reuşit şi bogat volum de corespondenţă între cei doi perturbat, din păcate, de o neinspirată îngrijire a ediţiei în care sunt puzderie de note explicative inutile spunându-ni-se cine a fost Platon, Mozart, sau ce înseamnă lumina taborică - de parcă s-ar adresa unor elevi de clase primare…
Vasile Latiş suferă ca orice poet de durerile acestei lumi iar scriitura şi mărturia suferinţei sale sunt pe alocuri răscolitoare. Precum Baudelaire, precum psalmistul, el strigă către pri
