Tare mă tem că vocile din România care tot criticînd Franţa pentru modul în care îi tratează pe Rromii de pe teritoriul ei, uită că români sunt primii care îi stigmatizează, din vremuri imemoriale, pe ţigani. Iar limba română ne oferă, din păcate, nenumărate dovezi în acest sens.

Cine n-a auzit, încă din copilărie, expresii precum: "ai grijă că te fură ţiganii" sau "dacă eşti obraznic te dau la ţigani". Româniul obişnuit moşteneşte asemenea expresii şi le foloseşte, ca să zic aşa, în mod natural. Nici o mamă româncă nu se gîndeşte la faptul că, recurgînd mereu la avertismente de acest gen, pune bazele unei forme de xenofobii trainice. Inainte de a vedea efectiv cum arată un ţigan, copilaşul român ştie că dacă se îndepărtează prea mult de casă sau de curtea unde se joacă, riscă să fie "furat" de ţigani. Ori, ce poate însemna în capul unui copil acest lucru decît răul absolut?

Limba română este, din păcate, plină de asemenea expresii care pun în valoare o anumită respingere, la toate nivelurile, a ţiganului de către român. Cînd două bune gospodine românce bîrfesc, deseori auzim expresia: "ai văzut cum trăieşte cutare, la ei parcă e la ţigani". Sau, mai există variantele "ăştia trăiesc ca ţiganii", sau "se ceartă ca ţiganii"... Verbul "a se ţigăni" este şi el simptomatic pentru o formă aproape inconştientă de rasism. Cum de nu s-a format un verb similar pornind de la substantivul "român", "ungur", "evreu", "rus", "ucrainean", "bulgar", "sîrb"? Dintre toate neamurile şi etniile cu care au intrat românii în contact, ţiganii au fost cei pe care au pus etichetele lingvistice cele mai înjositoare.

Ce se structurează în mintea unui copil cînd aude astfel de sintagme? Evident, se adînceşte distanţa, distanţa dintre el, ca român, şi ţigani.

Emil Cioran, care i-a criticat pe români ca nimeni altul, spune undeva că românii au avut ma